Găgăuzul basarabean român din stepa kalmukă!

Citeşte un articol al ziaristului român Cătălin Oprişan

Petea Vâlcov a fost unul din marii fotbalişti ai României. A scris istorie la Venus, a evoluat la „naţională” şi a murit cu arma în mînă pe frontul sovietic al celui de-al Doilea Război Mondial, acum exact 66 de ani
E frig. Mantaua e rece. Stă pe spate, cu ochii la cer şi vede stele. Zeci de stele. Simte o slăbiciune în trup. Pune mîna. E umed. Doamne, o fi sînge? A simţit ceva, ca o ciupitură mai puternică. A căzut, a vrut să tragă aer, dar şi-a dat seama că se sufocă. Ce caută el în stepa kalmukă? Luptă contra ruşilor care i-au atacat ţara, Basarabia, România, dar acum e de partea germanilor, aici, în inima budiştilor… Fondator de echipe la 14 ani!
Revede etape ale vieţii. Se sperie. „Aoleu, cînd începi să-ţi aminteşti de tot şi de toate înseamnă că se apropie sfîrş”…. Nu vrea să se gîndească la aşa ceva…Surîde…Îl vede pe Pantelimon Sabatin, zis Pantişa, cel care fugise la Chişinău de bolşevici. E prin 1918, are opt ani şi seara, pe Ciclodrom, pe „Reni”, se duce să-l vadă cu mingea. Tata, preotul-profesor Vâlcov, îl ceartă mereu, dar toţi fraţii, Vasile, Colea, chiar şi Volodea, ăsta micu, sînt topiţi după Pantişa, aşa că n-are ce să le facă…
În ‘24, da, atunci, deşi abia îi dăduseră tuleiele, puseseră bazele echipei „Viteaz”, iubită de toţi militarii. Curînd, avocatul-notar Grosu, preşedintele, avea să-l anunţe că e titular! Are puşca lîngă el. O simte. Dar e, şi ea, rece. Tot mai rece.
A trecut la Venus, în Ţara cea Mare. Ce echipă! Apoi…Apoi acel România – Bulgaria, de pe „ANEF”, primul său meci la naţională, în iunie ’33. Cum să uite aşa ceva dacă de acasă, din Basarabia, l-a chemat special pe fotograful Şapocilin să-i facă poze? 15.000 de oameni în tribune. Şi el…el…cu gol în minutul 11, cu nea Costică Rădulescu antrenor, cu Silviu Bindea şi Dobay – „Calul” îmbrăţişîndu-l, cu celălalt Petea, Steinbach, cu Ghiţă Ciolac, cu „Ciogli” Vogl, cu… Apoi, iar gol, pe final. 7-0!!! Ce vremuri! Ar vrea să se ridice, dar nu poate, tot corpu-i amorţit… Şi jocul cu Germania, de la ei, de la Erfurt. Au mîncat bătaie, cu 4-2, dar 35.000 de suflete i-au aplaudat cele două goluri!!!
Ce echipă aveau şi „negrii”! Mamăăă, ce frumuseţe de echipă! Cu „Zeul” David, făcut parcă din cauciuc, cu Gyula Bodola, cel care-l striga „Pietiea baci”, cu Costică Humis, „Grecul”, cu Ghiţă Albu în apărare. Îi e din ce în ce mai frig…Ar fi putut scăpa de recrutare, dar era ofiţer, cum să „dribleze” Armata şi să nu-şi apere ţara? Cummm? Nu mai vede stelele. Par că s-au stins. „Cine Doamne iartă-mă o fi ajuns la concluzia că sufletul omului cîntăreşte 21 de grame?!” E linişte. Linişte în război? Pare că aude versurile lui Maria Rilke…”Mare a moartea, peste măsură / Sîntem a ei cu rîsul în gură…”
…A doua zi, raport pe Regiment. „Locotenent Petre Petea Vâlcov!” „Prezent! Căzut la datorie ieri, 16 noiembrie 1943, în luptele din…”